Este incitant sa cauti in ceea ce pare a fi comun,ceva special.Este interesant sa speri ca poti sa descoperi,in pustie,suflare.Este o lupta a fatalitatii,a implacabilului
NU mai stiam ce simt,pentru ca a trecut ceva timp fara sa te vad.Vroiam neparat sa se intample asta.In fiecare seara ma puneam in pat si vedeam tot felul de scenarii in care ne intalnim intamplator si incepem sa povestim.Si iti dai seama ca ai gresit,si imi dai ocazia sa iti arat cum sunt de fapt.Numai ca nu se intampla asta niciodata.
Eram foarte fericita ca evadez o zi din orasul asta si ma duc in Bucuresti.Si scap de tot,ca sa am un moment numai cu mine insumi,sa am o zi intreaga in care sa ma relaxez si sa gandesc toate lucrurile...sa am o zi in care sa stiu ca sunt la 500 de km de tine si sa incerc sa gasesc o solutie la problema asta care tinea de prea mult timp.Si chiar eram entuziasmata de evadarea asta a mea,mai ales ca urma sa ma intorc de acolo cu pungi pline de haine si cu noul catelus.Stii...seara inainte sa plec imi faceam din nou un scenariu....noi doi intalnindu-ne in avion si nimerind unul langa altul.SI tu...singur...si 1 ora intreaga in care sa pot sa iti spun tot ce vroiam sa zic de mult....
Cand am ajuns la 5 dimineata in aeroport si l-am vazut pe T,eram sigura ca inca dorm pe mine...Mi se parea ca te vad si pe tine,dar eram sigura ca inca visam...nu puteam fii treaza...nu aveai cum sa fii in aeroport...nu aveai cum sa vii si tu in Bucuresti...Nu puteam accepta ca asta sa fie adevarat.Si in negarea mea am inceput sa ma comport copilareste.Am fost de nu stiu cate ori cu avionul,prin nu stiu cate aeropoarte,stiam toate procedurile,nu era nimic nou pentru mine si cu toate astea,ajunsa in fata la check in am ramas muta si nu stiam ce sa fac.Ti-am auzit vocea si m-am intors.Da...erai chiar tu....ce ciudata mai e si soarta asta....SI da inca ma mai traversa un fior de emotie doar cand te vedeam,traiam cu intensitate clipa,tremuram ca un copil mic in fata unui lucru nou si m-am pierdut complect in fata unei situatii deloc noua pentru mine...Nu imi venea sa cred.Am plecat in sala de asteptare fara sa privesc inapoi zicandu-mi „sigur a venit doar ca sa aduca pe cineva.nu are ce cauta in bucuresti”Am crezut ca este timpul sa o iau de la capat.SI am crezut pentru un timp ca reusesc.M-am inselat.Poti fugi de multe lucruri,mai putin de tine insati.Se pare ca soarta vroia ca eu sa gasesc altfel solutia,nu fugind fara a deschide ochii,nu...trebuia sa ma intorc intai la existenta unde lasasem atatea intrebari fara raspuns,nesiguranta teama,exaltarea si dorinta de mai mult,asa ca ne-a adus impreuna intr-un aeroport la 5 dimineata.
Nu mi-a venit sa cred ca voi fi cu tine in acelasi avion nici in clipa in care T m-a intrerupt din lectura mea bagandu-mi mana in fata pentru a-mi atrage atentia.Ciudat,ambii tai colegi m-au vazut,dar tu nu,si au trebuit sa-ti spuna ca sunt acolo...si te-ai intors...ai zambit si m-ai salutat.Nu-mi venea sa cred.Simteam ca nu pot trece mai departe,fara sa stiu daca esti barbatul pe care il construisem in imagine,seara cand te distribuiam in mii si mii de roluri si vorbeam toate si nimic.
N-am apucat sa vorbim deloc ca deja eram in aeroportul din Bucuresti,si coboram din avion pe scari diferite,dar te vedeam cum te uiti dupa mine,iar eu tresaream.
In masina ma gandeam incontinuu daca sa-l sun pe prietenul tau sa-l intreb daca nu ne vedem la o cafea din moment ce suntem in Bucresti toti.Dar n-am facut asta.N-am facut pentru ca m-am gandit ca indiferenta e mai buna,si cu ideea asta am ramas pana m-am intors acasa.Imi ziceam „daca vrea sa vorbeasca cu tine vine el”
NU mi-a venit sa cred nici seara cand asteptam la coada la check in biletul catre casa si am simtit o mana pe umar.L-am vazut pe T razand ca ne intalnim din nou si m-a intrebat ce car in cusca.Am inceput sa povestim putin,m-am intors si te-am vazut,dar n-ai zis nimic...niciun cuvant...ai schitat doar un zambet.Incepeam sa cred ca toate eforturile mele sunt in zadar,incepeam sa vad ca nu esti omul care credeam ca esti.SI am avut de asteptat vreo 2 ore pana sa ne imbarcam.Si stateam ca 2 straini in colturi diferite ale aeroportului,te vedeam cum te uit,dar nu aveam de gand sa cedez si sa vin la tine.Nu avea niciun sens.Iti aratam cat sunt de slaba.
Si mi-am zis ca daca se intampla cumva sa mai nimerim unul langa celalat si din nou nu vei zice nimic,nu mai are rost.iti sunt atat de indiferenta incat nu merit sa –mi spui nici macar „ce mai faci...e dragut catelul”cum faceau majoritatea din aeroport care nici macar nu ma cunosteau,daramite sa mai fii petrecut o noapte intreaga cu mine.Dar nah,asta e....oamenii te dezamagesc zi de zi.
Si erai in spatele meu,tot timpul in care mergeam spre avion.N-ai catadicsit nici macar sa ma ajuti cu pungile cand ai vazut cum ma chinuiam.5 pungi si cusca cu caine.Ce barbat nu ar intreba macar „te descurci”nu...nu ziceai nimic....macar T saracu....mi-a zis sa am grija...de parca avea si el plumb in brate.Ce ma bucur ca ti-am dat cu cusca pe picioare jur.Incepeam sa te urasc.Simteam asta.Vroiam sa ajung acasa si sa plang.SI sa strig ura.NU-mi venea sa cred cat de tare te poate dezamagi un om.Ultima picatura a fost cursa in avion cand am nimerit pe aceeasi linie orizontala.doar T si coridorul era intre noi.Si n-ai scos niciun sunet,schitai daor zambete si te tot uitai....si T ma tinea de vorba....si apoi te-ai culcat.IN momentul ala imi venea sa-ti zic sa te duci dracului.Dar nu puteam....Pana si T radea de situatie... Cand sa-ti spun ca mi-e dor, daca tu refuzi sa-ti intersectezi privirea cu a mea? Stii tu…sa gonim de nebuni,sa ne devoram,sa nu ne alegem cu nimic si sa mai vrem…Sau poate nu stii? Nu stii,nu (mai) stii. Ai incetat sa ma cunosti atunci cand eu am transformat zidul in perne de puf…
Chiar nu pot sa cred nici acum cand scriu randurile astea cum poate fi un om atat de diferit din momentul in care nu mai vrea nimic de la tine.A fost gresala mea ca ti-am dat totul dintr-odata,dar totusi meritam o mana de ajutor sau un ce mai faci.Nu cred ca statutul tau sau fitele nu ti-au permis asta.Din clipa aia am inceput sa te urasc.N-am crezut niciodata ca voi ajunge aici.A fost chiar mana destinului...macar mi-am deschis si eu ochii sa ies din vesnicul dor si vesnica speranta...ca intr-o buna zi ma vei lasa sa iti arat cum sunt.
Nu stiu ce fel de inima mai am.Nu stiu daca acum,printre lacrimi,spun adevarul,sau realitatea lumii,asa cum o vad eu.M-a curprins o tristete teribila; o durere ingrozitoare mi-a invadat sufletul dintr-o data,parca vrand sa mi-l goleasca de tot,si definitiv,iar eu nu ma impotrivesc,ci o las. Nu stiu daca mai sunt prea multe de luat din mine. Azi mi-am dat seama ca ma doare mai mult ca oricand indiferenta celorlalti,si haosul asta in care traiesc in fiecare zi. Azi ceva parca mi-a pustiit ,dintr-o data,intr-o suflare,fiecare coltisor al sufletului,pe care candva il simteam cald.Azi ma plimb ca o himera prin casa asta mare si rece…Sunt singura,si mereu am fost. Parca nimic nu mai vrea sa se apropie de mine,sau invers,parca eu nu imi mai apropii inima de nimic…Totu-n jur se preface-n nepasare. Durerea care ma sufoca imi arde pieptul,in speranta ca poate-am sa mai simt ceva,dar nu stiu ce se intampla cu mine,nici macar nu mai visez.Oamenii care n-au vise,nu au nimic. Si azi m-am golit de vise…Am acceptat ca totul moare,ca oamenii se indeparteaza,ca unii nu se uita niciodata in urma,ca nu pot avea totul,ca sunt uneori la fel de rece ca pietrele iarna,ascunse sub stratul de zapada,am acceptat ca uneori,cand iubim,nu stim sa o si aratam,dar cum pot sa accept ca tu nu te-ai oprit sa ma privesti? Nu mai exista statornicie.Oamenii se lasa prinsi in valtori necunoscute,care le fura mai intai sufletul,si-apoi trupul.
Si da,chiar a fost o evadare reusita,pentru ca am vazut ce nu credeam sa vad vreodata : ca persoana la care tineam si in care credeam cel mai mult,e persoana caruia ii sunt complet indiferenta.
Mi-am vandut sufletul,datorita tie....l-am vandut prafului din aeroport.
